PROVOCAREA. MfC într-un punct de inflexiune

Șandramaua. Foto: Calin Hera

Se pare că Miercurea fără cuvinte se află într-un punct de inflexiune. Nu i-aș spune numaidecât răscruce. Dar este cea mai mare Provocare din istoria MfC. Iată o descriere, pe scurt.



Pe de o parte, se vede cu ochiul liber că numărul de participanți scade. A fost o scădere constantă a interesului, cel puțin în perioada gestionată de mine, cu câteva creșteri punctuale, care au durat săptămâni, cu stabilizări, reveniri etc., dar trendul general este descrescător. Sau, dacă doriți, am avut o creștere negativă.

Cauze? Poate fi vorba de:

a) o scădere naturală, având cauze obiective (scăderea interesului din lipsă de timp, apariția altor preocupări, durata de viață finită a unor astfel de proiecte), sau de

b) o scădere determinată de cauze subiective (organizare proastă, pierderea „chimiei”, gafe, ideea Provocărilor, promovare deficitară, lipsa MfC din blogroll-urile participanților sau a linkurilor din postările MfC către blogul-gazdă etc.).

Poate că mai există și alte cauze, nu știu. Dacă știți, dacă aveți explicații, vă rog să spuneți. O discuție deschisă este cea mai bună cale de a arăta că ne pasă și de a face ca lucrurile să meargă mai bine.

În ceea ce mă privește, îmi asum o parte din cauze.

1)  Provocările, de exemplu. Am crezut în această idee, am încercat să o promovez, crezând în ea, dar nu am impus-o ca regulă eliminatorie. Ar fi fost o prostie. Tot așa cum n-am stat să verific dacă toți participanții oferă linkuri înapoi, dacă este respectată 100% regula „fără cuvinte” etc. Am mers pe principiul că ne adunăm aici fiindcă ne face plăcere și ne simțim liberi (chiar dacă Provocarea poate să pară în, în anumite situații, o constrângere). 

2) Am încercat deci să păstrez casa curată și o atmosferă plăcută înăuntru. A, da, mi s-a părut o idee bună să construiesc o casă specială, un blog care doar asta să facă: să găzduiască MfC. Poate că un blog pentru o idee nu este ceva suficient de puternic, de ancorat. E doar o nișă. Strâmtă, în acest caz.

3) Ce îmi reproșez: câteva seri în care n-am verificat la miezul nopții dacă postarea programată a fost publicată întocmai cum știam eu că trebuie să arate și faptul că nu am răspuns întotdeauna prompt la comentarii (vă mulțumesc mult pentru comentarii) și nu am vizitat întotdeauna, prompt, blogurile celor care au pus linkuri în tabel.

4) Îmi mai reproșez că nu am dus până la capăt câteva idei care mi se păreau bune (de exemplu, unele proiecte de pe blog sau pagina de Facebook este minunată, dar practic lipsește, dacă ne raportăm la activitatea de acolo); despre unele nici nu v-am mai zis :( (de exemplu, pagina de Instagram).

5) Nu îmi pot reproșa că nu am avut mereu timp să îmi fac treaba de umil și cvasianonim organizator al MfC. Am preferat mereu să cred că MfC este ceva din zona hobby-ului, e ceva ce ține de plăcere. În momentul în care devine o obligație, un lucru care te aduce în situația de a te simți vinovat sau de a fi, cum se spune, tras la răspundere, povestea iese din zona de plăcere și trece altundeva.
În fine, mă cert totuși că, deși am cerut ajutorul și am avansat ideea lucrului în echipă, nu am fost suficient de convingător. Nu am reușit să arăt că într-adevăr trebuie rezolvată o problemă. Sunt sigur că, dacă aș fi reușit să o fac, ați fi fost mulți care să întrebați măcar despre ce este vorba, ce implică, etc.

De aceea am zis că sunt un pic gelos pe Carmen. Atunci când a anunțat că nu mai poate, a primit aproape instat oferte de sprijin. Așa s-a întâmplat să preiau eu. Deși eram destul de ocupat și atunci, nu am stat pe gânduri; am ținut prea mult la ideea acestei comunități, la voi, cei de atunci și cei de acum, și am zis, „gata, mă ocup eu, spune-mi doar ce este de făcut!”.


Iertare pentru acest mesaj cu foarte foarte multe cuvinte. Ar fi trebuit să postez o fotografie în care să încapă 1.000 de cuvinte fără dubii.


Ca să ajung rapid la final, spun doar că în acest moment există trei variante mari și late:

1. Lucrurile să continue ca până acum, asumându-ne erorile, care se vor înmulți, vrând-nevrând și se va ajunge la sucombare sau la una din variantele 2 și 3.

2. Să rămânem pe blogul Miercurea fără cuvinte, de care însă să se ocupe o echipă, adică cel puțin doi oameni care să aibă rol de admin și parolele de logare pe blenza. Cum se vor organiza cei 2-3-4-5 membri ai echipei, ce rotații vor face etc., e treaba lor. Nu e un capăt de lume nici să se ocupe un singur om de ceea ce înseamnă organizarea MfC, așa s-a întâmplat până acum, dar, se vede treaba, cei care au făcut-o au ajuns la un moment dat în situația de a nu mai putea să o facă la cote înalte (nu contează din ce motive). Cred însă că o „conducere colectivă” are cele mai mari șasnse de reușită, inclusiv pe partea de promovare, idei etc.

3. Să părăsim incinta și să trecem pe alt blog, pe blogul cuiva. Carmen, cea căreia îi datorăm practic MfC România, s-a oferit deja să preia toată povestea (disponibilitate pe care o salut și o apreciez în mod deosebit, fiindcă ea știe cel mai bine că, deși este o plăcere organizarea MfC, asta implică o responsabilitate suplimentară în viața de zi cu zi. O onoare, firește, dar și o responsabilitate. Asumată).

Cea mai mare Provocare

Această discuție este, probabil, cea mai mare Provocare din istoria MfC, și mă refer aici la ambele epoci. De răpunsul vostru și de implicarea voastră în această discuție depinde, în bună măsură, viitorul Miercurii fără cuvinte. Nu existența. MfC va mai exista mult și bine. Dar încă nu știm prea bine cum și unde.

Am aruncat mănușa, mingea e la fileu.

UPDATE. Scriu acest text de suplimentar pentru a vă trimite veste despre această postare.